Satul preistoric de la Săndulşti

În anii 2005 – 2006, cu prilejul cercetărilor arheologice preventive pe tronsonul IIB2 al Autostrăzii Transilvania, în teritoriul comunei Sănduleşti, un colectiv ştiinţific de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj – Napoca şi Muzeul de Istorie Turda a cercetat un sit preistoric pluristratificat. Într-o suprafaţă de 2957 m² au fost dezvelite 210 complexe arheologice (locuinţe adâncite, morminte, gropi cu depuneri rituale, gropi de provizii, gropi de stâlpi) aparţinând unor sate preistorice succesive.

Primele vestigii descoperite aparţin unei mici aşezări aparţinând neoliticului dezvoltat (grupul cu ceramică pictată Lumea Nouă-Cheile Turzii, 4900-4700 B. C.). O comunitate mai consistentă ocupă acest platoul înalt în perioada eneoliticului final (cultura Coţofeni, 3000-2500 B. C.). În epoca bronzului promontoriul este apărat dinspre vest cu şanţ, val şi palisadă şi platoul devine o aşezare fortificată, probabil în epoca mijlocie a bronzului (cultura Wietenberg, 1700 -1400/1350 B.C.).

Aceasta este epoca de maximă înflorire a aşezării, nu o aşezare sezonieră, ci un centru stabil şi important din Podişul Transilvaniei. Există însă şi descoperiri aparţinând epocii timpurii a bronzului (grupul Copăceni, 2200/1800 – 1700/1600 B. C.). Locuirea de mai mică amploare continuă şi în epoca târzie a bronzului (descoperiri de tip Deva – Bădeni, 1400/1350 – 1200/1150 B. C.). Pe acelaşi platou, în special în nivelurile superioare s-a descoperit şi ceramică aparţinând epocii romane. Locuirea romană propriu-zisă se situează probabil spre vest, pe zona mai înaltă a platoului şi este în legătură cu cariera romană de la Sănduleşti şi cu apeductul care capta izvorul Copăcenilor şi alimenta cu apă oraşul Potaissa şi castrul roman.

Evoluţia aşezării

Abundenţa şi varietatea vestigiilor arheologice reflectă o locuire îndelungată în aşezarea de la Sănduleşti, ilustrând în acelaşi timp modul de viaţă şi ocupaţiile cotidiene ale locuitoriilor acestor „sate preistorice”. Creşterea animalelor (ovi-caprine, porcine si taurine), vânatul bogat, dar şi pădurile de pe pantele platoului Cheilor Copăcenilor a reprezentat o sursă de hrană, dar şi de materie primă pentru confecţionarea armelor şi a uneltelor. Pietrele de râu, de formă şi dimensiuni variate erau transformate în diferite tipuri de topoare (tip daltă, pană şi trapezoidale), râşniţe, frecătoare sau răzuitoare pentru prelucrarea pieilor. Prin aşchierea microlitelor se obţineau lamele subţiri, din care apoi se confecţionau cuţite, seceri şi săgeţi. Unul sau mai mulţi dinţi din silex erau fixaţi pe mâner din lemn sau corn de cerb, permiţând astfel tranşarea cărnii sau secerarea cerealelor. Seceri se făceau şi din anumite gresii. Arcul, confecţionat din tendoanele de vită, săgeţile şi suliţele cu vârf din silex permiteau completarea rezervelor de carne din vânat. De asemenea erau prelucrate şi oasele de pasăre, obţinându-se împungătoare (nişte sule) utilizate la perforarea şi coaserea pieilor pentru îmbrăcăminte sau a unor unelte pentru decorat ceramica.

La est de cariera de piatră de la Sănduleşti, lângă izvorul Copăcenilor, se află un promontoriu mărginit la nord, est şi sud de râpele care se deschid spre Cheile Turenilor. Pantele, care se dezvoltă spre vest, au o înclinaţie relativ mare, iar platoul este stâncos. Zona aparţine părţii de vest a Podişului Transilvaniei, făcând trecerea dintre Muntele Mare spre Podişul Transilvaniei. Partea de vest este ocupată de Munţii Petrindului, ultima parte a unui masiv calcaros străbătut de două pârâuri, valea Hăşdatelor şi Valea Racilor, formând două chei, Cheile Turzii şi Cheile Turului, rezervaţii turistice şi naturale. A fost şi este o zonă bogată în izvoare, un izvor din apropierea platoului (izvorul Copăcenilor) fiind captat în epoca romană pentru a asigura alimentarea cu apă a anticei Potaissa.

Viaţa cotidiană

Animalele domestice erau folosite nu doar pentru carne, ci şi pentru lapte şi lână. Numeroase fusaiole din lut plate sau bombate, perforate central, s-au descoperit în bordeiele culturii Coţofeni şi Wietenberg. Lâna oilor era toarsă cu ajutorul fusului, cum se practica până nu demult în toate satele din România. Războiul de ţesut îşi are originea în neolitic. Din aşezarea de pe platoul Cheilor Turenilor provin şi cinci greutăţi în formă de trunchi de piramidă de mari dimensiuni, care atestă folosirea războiului vertical de ţesut. Cel mai probabil greutăţile serveau la întinderea firelor prinse într-un cadru din lemn. Prin petrecerea altor fire rezulta pânză necesară confecţionării hainelor sau pentru alte întrebuinţări. Viaţa cotidiană a omului preistoric, preocupat preponderent cu dobândirea hranei este trădată şi de alte artefacte din lut ars – linguri, căniţe, capete de băţ, mosoare etc. Descoperirea rotiţelor de car din lut miniatural indică probabil folosirea acestui mijloc de transport, specific unei economiei pastoral-transhumante.

Ornamentarea ceramicii

Decorul elaborat al vaselor în preistorie ţine de gustul estetic al celor care le confectionau şi le utilizau. În aşezare există vase pictate din neoliticul dezvoltat, cu o cromatică redusă (vopsea albă şi roşie pe pereţii cărămizii). Repertoriul bogat al ornamenticii vaselor din eneolitic şi epoca bronzului stă sub semnul artizanalului şi este realizat printr-o serie de tehnici precum incizia, impresiunea, canelura, ornamentele plastice în relief. În arealul culturii Coţofeni sunt foarte frecvente inciziile în formă de brăduţ pe pereţii vaselor, dar şi împunsături grupate în registre (tehnica împunsăturilor succesive) şi brâie crestate sau alveolate plasate pe pereţii sau sub buzele vaselor. În epoca timpurie a bronzului decorurile se simplifică şi se generalizează decorul cu măturica pe pereţii vaselor. Cele mai frumoase şi mai elaborate sunt vasele culturii Wietenberg: aici decorurile sunt geometrice, realizate prin incizii în special, în benzi, registre triunghiulare, spirale. Inciziile, canelurile şi impresiunile sunt folosite de meşterul olar cu predilecţie, imaginând jocuri geometrice spectaculoase care trădează o viziune artistică complexă.

Plastica figurativă

Reprezentările plastice întâlnite în comunităţile neolitice, eneolitice şi din epoca bronzului de la Sănduleşti sunt cele comune în aşezări similare din spaţiul românesc. În lut sau în piatră oamenii din preistorie reproduceau lumea înconjurătoare. Imaginarul lor este populat de figuri antropomorfe şi zoomorfe, reale (berbec) sau fantastice (şarpe balaur). Este frapantă raritatea figurilor umane, a aşa-zişilor idoli preistorici. Figurile umane şi animale sau desenele geometrice elaborate decorează de obicei artefacte cu valoare specială, talismane şi amulete, obiecte sau vase de cult (altare mobile din lut, cărucioare din lut) sau ceremoniale.

Depuneri votive

Puţine informaţii se mai păstrează despre viaţa spirituală a unei aşezări preistorice, despre cultele şi credinţele împărtăşite de locuitorii acesteia. Printre manifestările cultuale cele mai frecvente trebuie să număram depunerile de ofrande votive în gropi special săpate în acest scop, rezultat al unor ritualuri uitate în legătură cu agricultura. Acestea apar azi cercetătorului ca depuneri de vase (Keramikdeposition), dar în realitate se aduce ca ofrandă conţinutul acestor vase, conţinut care nu este fosilizabil. Nu toate asocierile de vase grupate într-un bordei sau groapă sunt depuneri de ofrande votive: unele pot fi, pur şi simplu, rezultatul înmagazinării produselor alimentare în locuinţe sau servicii ceramice, veselă, depozitată în scopuri profane.

Rituri şi ritualuri funerare

În aşezarea preistorică de la Sănduleşti s-au descoperit şi s-au cercetat integral şapte morminte de înhumaţie şi unul de incineraţie. Prezenţa lor, alături de celelalte complexe descoperite, indică faptul că avem de-a face cu înmormântări deviante, îngropări în aşezare. Un cimitir tumular eneolitic, foarte probabil necropola acestei aşezări, s-a descoperit în apropiere, pe culmea dealului Ghicenghe, în punctul La furci. Înmormântările sub podeaua locuinţelor sau în apropierea acestora sunt expresia unui fenomen religios frecvent în preistorie, asociat de obicei cu sacrificiul de fundare sau legat de cultul strămoşilor. nu este vorba de o aşezare sezonieră, ci de un centru stabil important pentru cunoaşterea epocii bronzului în spaţiul transilvan. Mormintele descoperite aparţin principalelor secvenţe cronologice ale satului: mormântul de incineraţie în urnă cu capac aparţine aşezării neolitice; mormântul nr. 4, cu defunctul în poziţie chircită, fără inventar, aparţine conform contextului stratigrafic fazei finale a eneoliticului (Coţofeni), în timp ce mormintele nr. 1 şi 5 aparţin epocii târzii a bronzului.