Printre clădirile importante ale oraşului medieval ce se mai păstrează şi astăzi figurează şi Casa Cămării de Sare. Edificiul apare menţionat în literatura de specialitate - din secolul al XIX-lea – şi sub alte denumiri (“Palat Voievodal” sau “Casa Princiară”).

Cămara de sare era condusă de către un comite. Asemănător celorlalte cămări din Transilvania (Ocna Dej, Sic, Cojocna şi Ocna Sibiului) cămara de sare de la Turda a existat încă din secolul al XIV-lea, fiind sub administraţia trezoreriei regale.


Prima informaţie scrisă despre casa cămării (sediul administrativ) ne parvine în anul 1528, urmând ca ulterior să apară frecvent în documentele şi înscrisurile vremii. Apoi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea frecvenţa menţionării casei cămării scade, fenomen ce trebuie pus în legătură cu diminuarea producţiei de sare de la Turda. Dealtfel costurile ridicate în exploatarea sării vor duce în final la mutarea sediului cămării la Ocna Mureş, clădirea de la Turda fiind abandonată.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea clădirea a primit diverse destinaţii. Închiriată comercianţilor turdeni ea devine mai apoi, casă culturală a oraşului (1907 – 1943), urmând ca la mijlocul secolului al XX-lea să fie transformată în muzeu, destinaţie pe care o are şi astăzi.

Casa Cămării este singurul monument de arhitectură medievală civilă din arealul Turzii ce mai păstrează părţi datând de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor.

Martor la numeroase evenimente politice, edificiul construit în mai multe etape, a suferit în timp numeroase modificări şi transformări. Data edificării nu este cunoscută. Analiza elementelor de arhitectură păstrate a putut oferi însă ca dată de construcţie, sfârşitul veacului al XV-lea. Inscripţia încastrată deasupra intrării (1588) ne aduce la cunoştinţă de modificări ce au avut loc ulterior, transformările efectuate în timp ducând la înfăţişarea de astăzi a edificiului.

Construită din piatră, clădirea a fost realizată pe două nivele, având totodată şi o aripă neetajată. Parterul era compus dintr-un hol şi şase încăperi, accesul la etajul clădirii făcându-se pe o scară din lemn.

Informaţiile despre încăperile situate la etajul edificiului, sunt lacunare şi confuze. Descrieri detaliate ale clădirii (şi anexelor), compartimentărilor şi destinaţiei unora dintre încăperi care justifică spaţiile existente astăzi, sunt prezente în documentele emise de cancelarie în anii 1660 şi 1677, precum şi în monografia oraşului Turda scrisă de istoricul Orbán Balázs şi publicată în 1889 la Budapesta.

Casa Cămării avea o curte mare împrejmuită cu ziduri înalte, accesul făcându-se printr-o poartă boltită din piatră ce a fost demolată în anul 1883. Prima reprezentare a curţii şi a anexelor existente aici, datează de la începutul secolului al XVIII-lea. În mijlocul curţii era amplasată fântâna iar pe laturile de nord şi de sud ale acesteia erau dispuse anexele: măcelăria, bucătăria, brutăria şi grajdurile. În spatele curţii se întindeau trei grădini, gheţăria şi un heleşteu.

Cercetarea arheologică efectuată între anii 1997-1998, a reuşit stabilirea etapelor de construcţie. Au putut fi determinate atât fazele de construcţie şi etapele intermediare, cât şi unele aspecte legate de renovări efectuate de-a lungul istoriei. Cele mai mari modificări au fost efectuate pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.

Investigaţiile au scos la iveală şi pus în valoare, intrarea originală în beciurile clădirii şi un corp de clădire (cu beci) dezafectat la una dintre renovări. În interior a fost identificat traseul instalaţiei de încălzire cu aer cald prin zidurile clădirii şi compartimentările interioare ale încăperilor. Materialul arheologic descoperit se încadrează cronologic între secolele al XVI-lea şi al XIX-lea.